Am revenit in tara. De obicei cand calatoresc nu am parte de foarte multe evenimente speciale. Abia astept sa urc in avion, pornesc muzica si ma delectez pana la destinatie ascultand linistind si ignorand totul in jurul meu.
In weekendul asta stelele si-au batut joc de mine: mi-am pierdut mp3 player-ul si colac peste pupaza, m-au inconjurat de personaje interesante. In fata mea, imbracati in geaca D&G, cu “pantofi” Adidas: capsunarii de avion. In mod normal nu am nimic impotriva capsunarilor (ajuta foarte mult economia romaneasca). Nici impotriva cocalarilor nu prea am multe, deoarece uneori am si eu porniri de cocalar (despre asta o sa povestesc alta data). Pe mine astfel de personaje ma distreaza. In primul rand erau ca niste maimute lasate libere prin avion. Orice buton, orice clapeta parea interesanta de tras, de apasat, de facut orice actiune fizica si metafizica asupra ei.
In primul rand au pus mana pe un ziar. Ziarul era in franceza (eu il vedeam din spate). L-au tinut in mana vreo 20 de secunde, s-au holbat atent la el dupa care l-au pus jos:
“Bah frate eu nu inteleg nimic ce scrie aicea!!”
Apoi am mai stat un pic si au inceput sa se joce la butoanele de sus. La un moment dat au observat clapeta de deschidere a compartimentului de deasupra.
“Mah … oare ce o face asta??!!”
“Io zic ca deschide ceva!!”
“Hai la pariu!!”
Zis si facut. S-a intins instant spre clapeta si a tras de ea. Surpriza, s-a deschis compartimentul de sus. Stewardesa a trecut pe acolo, le-a zambit usor si a inchis compartimentul la loc.
Pe parcursul calatoriei au mai deschis telefoanele mobile, au comandat beri, au ras si s-au simtit bine. Pe mine mai mult ma amuzau chestiile astea. In schimb starea mea joviala avea sa se transforme in nervi. La coltul opus, adica in spatele meu, era o “Doamna”. Dar ce doamna!! Orice gest al celor din fata mea ii starnea indignare. De fiecare data cand se intampla ceva, isi exprima indignarea cu voce tare, astfel incat sa fie auzita. Nu ii convenea nimic. Subiectele comentariilor ei erau de toate formele:
“Ce conditii sunt in avionul asta, mai bine merg pe jos!!” - mai bine mergeai, ne scuteai pe toti de o durere de cap.
“Uite ce mancare ne dau astia, numai rebuturi!!” - aici m-a lovit pentru ca mie imi place mancarea de avion.
“Uita-te la astia din fata, lasa pe oricine in avion in zilele astea” - eu ma uit in spatele meu si imi dau seama ca are dreptate, chiar lasa pe oricine in avioane in zilele astea.
“Uita-te la ala, a pornit telefonul, si acuma o sa zica ca nu stia ca nu are voie!!” - lasa tanti ca nu se prabuseste avionul acuma, si daca se prabuseste, scapa lumea de tine.
Langa ea era un nene care mai mult tacea si o aproba tacut, fara sa scoata un cuvant(bietul om). Cei din fata la un moment dat s-au simtit si nu au mai facut nici un zgomot. Singura voce care se mai auzea era a lu’ tanti care ma scotea din sarite. Momentul culminant a fost cand ne-am apropiat de Timisoara, si se vedea orasul sub noi. Deja era anuntat faptul ca suntem pe cale sa aterizam, dar tanti a tinut sa impartaseasca nelamuririle ei.
“Dar ce o fi acolo jos??!! Pare a fi un oras!! Chiar oras sa fie??!! Chiar e Timisoara?!! Se vad si blocuri!! Probabil e Timisoara!! Si uite si furnale, oare de ce polueaza atata??!!”
Gata, eu cautam ceva in jurul meu sa ii dau in cap, un obiect contondent ceva, un sucitor, o tigaie ceva (mental note: tre’ sa-mi cumpar tigaie). N-am gasit. De cand cu teroristii astia, nu mai poti sa aduci nimic util pe avion. Bulangiul asta de Bin Laden a stricat distractia pentru toata lumea. Data viitoare sa tin mine sa imi impachetez o tigaie in geanta de laptop, special pentru astfel de “doamne”.