E duminică. M-am chinuit 4 ore să automatizez o operaţie cu un soft de rahat, operaţie care dupa 4 ore de chin, m-am suparat şi am făcut-o manual în 20 de minute.
După 3 săptămâni de agitaţie apuc să scriu şi eu în sfârşit pe aici. Am plecat sâmbătă din Timişoara spre Italia. Scopul vizitei vi-l spun mai târziu. Să încep prin a-mi descrie impresiile.
Sâmbătă dimineaţa. Stau în aeroport în Timişoara. Îmi scotocesc geanta de laptop care parcă are două tone. Verific că am toate lucrurile în ordine. Două laptopuri, două alimentatoare, un iPhone de lucru pentru testare, disc mobil, mp3-player pentru a ignora cu succes mediul înconjurător şi telefon personal. Mai scotocesc după toate hârţogăriile care le-am cărat după mine pentru evenimentul la care particip.
Incep să ma uit prin jur. Aeroportul e plin. De regulă când plecam şuiera vântul iar acuma e explozie de lume. După jumatate de oră îmi dau seama şi de ce. Toată lumea zbura spre Italia. Se pare că e o destinaţie foarte îndrăgita. Începe îmbarcarea. Urc în avion şi decolăm. Stau cu căştile pe urechi şi ignor totul. În faţa mea doi indivizi discută şi râd aşa de tare că îneacă zgomotul produs de motoare şi aproape răzbate prin căştile mele. Ridic volumul şi înjur printre dinţi: cocalari români.
După aterizare încep să observ persoanele din jurul meu mai atent. Nici unul nu vorbea româneşte, inclusiv cei doi care se hăhăiau în faţa mea. Vreo două piţi cu ten de solar şi ochelari D&G stăteau liniştite şi nu vorbeau cu nimeni. În rest, majoritatea erau italieni vero-vero după reţeta clasică: o pereche ochelari de soare, o bucată chelie parţială şi pe lângă un amestec de o parte păr şi două părţi gel.
Nu am înţeles niciodată de ce italienii sunt aşa de ahtiaţi după ochelari de soare până acuma. Razele soarelui lovite de chelia acoperită cu gel cauzeaza efecte psihedelice împotriva ochiului neantrenat.
Am ieşit din aeroport şi m-am dus să îmi iau maşina închiriată. Domnişoara îmi spune că îmi dă un Fiat 500. Mă gândesc că de ăsta nu am mai condus niciodată aşa că o să fie interesant. Nu am văzut niciodată cum arată una. Îmi explică tanti ceva cu ventilaţia la maşină, aerul condiţionat, şi treapta a 4-a. Nu o bag în seamă, ce dreq doar am mai condus maşini.
Ajung în parcul auto să o ridic. Fuck me!!! Daca mă vede cineva la volanul lu’ asta o să zica că sigur îs gay. Are două usi, iar bagajele care îmi erau mici nu cred că încăpeau prea bine pe bancheta din spate aşa că le-am înghesuit în portbagaj.
După ce am intrat în ea m-am chinuit 10 minute pană să îmi dau seama cum funcţionează imobilizatorul, care este un rahat de plastic fără nici un buton pe el, dar care trebuie cumva să îl apăs în timp ce îl ţin deasupra unui led. Până la urmă mintea mea ascuţită de inginer a descoperit misterul şi am reuşit să pornesc maşina.
Am pornit de pe loc cu ea. Vai, dar ce sublim, ce uşor se mişcă volanul, ce mişto e ambreiajul. Păi dah, maşina are doar 13000 km. E practic nouă. Am ieşit uşor din parcare cu viteza I, iar apoi a trebuit să urc panta ca să intru pe autostradă. Eram în viteza a doua, dar jur ca mi s-a părut că vad un melc cum fugea pe lângă mine cu ochii fluturând. Îmi venea să mă dau jos din ea să o imping. Când am ajuns la 80 km/h mi se părea că dansez balet şi mi-era frică să nu încep să fac şpagate cu parapetul.
După 2 minute în care am stat cu limba pe afară ca un căţel m-am gândit că e timpul să văd şi unde e clima. Am dat drumul la ventilaţie pe treapta I. Nu simt nimic. Bag II. Tot nimic. Bag III. Pauză completă. Mut pe 4. Bum … un val de aer rece intră peste mine şi viteza maşinii scade brusc cu 10km/h.
Am mai înjurat un pic printre dinţi după care am ţinut drumul drept. Când am ieşit de pe autostradă mi-am dat seama de ce era stricată ventilaţia de la maşină. Am avut un indiciu de la clănţănitul dinţilor. Nu, nu clănţăneau de frig, ci de la gropile pe care le savurau rinichii mei.
Bun venit în România Italia.
Continuarea mâine … sau poimâine