Blog me silly

Tiristii - spaima soselelor

warlock — Sun, 28 Feb 2010 09:26:57 +0000

Acum doua saptamani am fost la un pas de un accident nasol. Am pornit spre munte cu sotia mea, cu Micul Negru (cel mai bun prieten al meu din facultate - dupa cum ati ghicit eu sunt Marele Alb) si sotia lui. Am urcat in masinuta, ne-am trantit schiurile in portbagaj si am plecat la drum. Pana aici totul bine. Am mers relaxati, linistiti, povestind diverse.
La un moment dat am dat de o coloana de masini, care se deplasau cu viteza mica. In fata erau doua tiruri care se miscau lent, pe la 60km/h. Normal, masinile mici au inceput sa depaseasca una cate una. La un moment dat am ajuns noi in spatele tirului. Am stat un pic mai mult pana ne-am asigurat ca e liber dumul in fata, am bagat viteza a 3-a si am intrat in depasire. In timp ce depaseam noi, cand eram pe la jumatea tirului, am observat ca brusc, tirul a inceput sa se apropie din ce in ce mai tare de noi. Am avut un moment de surprindere in care nu realizam ce se intampla, pentru ca nu vedeam nici o semnalizare pornita. Mi-am dat seama atunci ca a intrat si el in depasirea tirului din fata lui. Mi-am plantat piciorul in frana puternic, si am tras usor de volan, iesind de pe drum si intrand pe pietrisul de la marginea drumului.
Din fericire franasem la timp si nu am cazut complet in santul care ma astepta imediat dupa portiunea cu pietrisul. Eram socati cu totii, mai ales ca pe perioada cat am franat eram la 20 cm de tir in permanenta. Imi tremura mana pe schimbator de la spaima produsa. Urmatorul sentiment a fost furia. Eram toti 4 revoltati pe situatie, si ne-am hotarat sa il urmarim. Am stat in spatele lui si il urmaream cum face depasire dupa depasire fara sa semnalizeze. I-am notat numarul de inmatriculare (era de Bulgaria), si Micutul a sunat la 112. Am raportat incidentul, le-am spus ca ne apropiem de Caransebes, si ca ar fi bine sa il opreasca. L-am urmarit pana la Caransebes, unde chiar la intrare a tras pe dreapta si a intrat intr-o parcare de tiruri. Am oprit si noi, iar eu cu micutul am iesit sa il luam la intrebari. Am ajuns langa tir si i-am batut in usa. A iesit un bulgar, gras, partial chel si am inceput:
“Romaneste?”
“Huh!!”
“Do you speak English?”
“Huh!!”
“Parlez vous Francais?”
“Huh!!”
“Sprechen sie Deutsch?”
“Huh!!”
“Hablo Espanol?”
“Huh!!”
Fac pariu ca daca incercam sa vorbesc cu el pe bulgareste, tot pe prostul facea. Am renuntat la a conversa cu el pentru a-i explica ca era sa ne omoare - devenise inutil. Am inceput sa cautam echipajul de politie care statea de obicei in parcarea respectiva cu radarul, dar nu erau acolo. Ne-am hotarat sa sunam la politia din Caransebes direct, asa ca am mers la barul din parcare, si le-am cerut numarul. Am sunat, si au spus ca o sa trimita un echipaj. Am parcat acolo si am inceput sa asteptam.
Dupa vreo 15 minute a aparut un echipaj de politie si am inceput sa le explicam ce s-a intamplat. Am plecat cu totii la bulgar sa il intrebe si ei aceleasi lucruri. In momentul in care a aparut politia, s-au adunat ceilalti tiristi acolo ca la urs. Erau toti bulgari si se uitau la noi ca si cand abia ar fi asteptat sa ne prinda singuri. Politaiul i-a cerut documentele, cerere pe care se pare ca soferul a inteles-o. Noi l-am pus sa porneasca semnalizarile, care culmea functionau, doar ca se pare ca el nu prea le folosea.
Politistul ne-a luat datele, si ne-a spus:
“Baieti, fiola nu pot sa i-o pun ca nu l-am scos din trafic. Tot de asta nu pot sa ii iau nici carnetul. Dar pot sa ii dau amenda. Tot voi ati fost cei care au sunat la 112?”
“Da!!”
“Pai atunci trebuie sa facem dosar.”
Deci stiau ca am sunat dar daca nu insistam nu il opreau. Si daca nu sunam la 112 probabil ca tiristul scapa cu o spaga mica.
Noi am plecat in continuare in vacanta si l-am lasat pe politist sa isi faca meseria, dupa ce i-am dat datele mele. Din chestia asta am invatat un singur lucru. Daca nu iei macar cateva masuri sa te asiguri ca inconstienti ca astia vor fi macar trasi de ureche un pic, lucrurile nu se vor schimba niciodata. Daca dati de nesimtiti in trafic, luati masuri, si asigurati-va ca politia nu sta degeaba, ca doar de aia e politie.

How low can you go?

warlock — Tue, 23 Feb 2010 11:12:48 +0000

Am experienta … inca incerc sa imi dau seama ce fel de experienta. Adica sper ca nu am imbatranit degeaba pana acuma. Zilele astea am incercat sa imi dau seama in ce naiba am acumulat eu experienta in prima parte a vietii mele. Si am gasit!!! Am acumulat experienta la fete, vorba aia: sunt timid, dar ma tratez!!
Asaaaa … acuma ca v-ati oprit din ras o sa incerc sa scriu ceva care o sa ajute acea gama selecta de persoane care citesc acest post (din fericire lista asta de persoane e suficient de scurta ca sa nu imi fac mustrari de constiinta daca nenorocesc pe cineva cu sfaturile mele).
In primul rand, trebuie sa definesc bine carui segment al populatiei ma adresez:
Esti timid ??!!
Distanta intre relatii se masoara cu timpul intre upgrade-urile de PC ??!!
Mama si colegele ei de lucru incearca sa te lipeasca cu diverse personaje ??!!
Esti intrebat constant cand vrei sa te asezi la casa ta ??!!
Iti vine sa dai cu tigaia in cap oricui te intreaba cum mai e viata ta amoroasa ??!!
Habar n-ai ce fel de partenera ti se potiveste ??!!
Atunci acest ghid este pentru tine. De-a lungul timpului am avut “norocul” de a cunoaste persoane care sunt asa de pline de noroc in dragoste precum broasca de par.
Ce trebuie sa faceti daca sunteti in acea pasa proasta in care nu stiti ce sa faceti. Ei bine e simplu. Ati auzit de faptul ca e bine sa va stabiliti un nivel de respect de sine si de cea ce va doriti pentru a gasi pe cineva?? Ei bine coborati acel respect de sine la un nivel subunitar. important e sa coborati stacheta atat de jos incat sa o taraiti dupa voi. Ati reusit? Atunci e perfect. In momentul acesta nici un esec sentimental nu va mai poate cobora respectul de sine sub acest nivel. E bine sa constientizati foarte bine asta!!! Veti fi mult mai fericiti in viata de acum inainte!!
Buuun … acuma ca am scazut nivelul respectului de sine la valori acceptabile, e momentul sa facem o lista. Pe aceasta lista vom trece descrierea calitatilor pe care le cautam in partenera. Dupa fiecare relatie (intuiesc relatiile esuate), vei completa acea lista cu ceva care va asigura ca urmatoarea relatie nu va esua din acelasi motiv.
Cu orice regula impusa, si orice imbogatire a acestei liste creste respectul de sine, si prin urmare calitatea partenerei dobandite.
Incepem cu lucrul esential:
1. Sa fie femeie.
Asta ar fi ideea de baza de la care pornim. La acest pas alte calitati sunt irelevante. In unele cazuri sexualitatea partenerei poate fi un pic indoielnica. Dubiile pot fi cauzate fie de tulburari hormonale (mustata sau barba mai pronuntata, pieptul bun de masurat la poloboc) fie de tulburari psihice (afinitate catre cutite, agresivitate, alcool, alte femei).
Aceasta ramane regula de baza care ar trebui sa conduca toate cautarile de potentiale partenere. Daca considerati ca regula e prea stricta, sau va displace, recomand sa incetati citirea acestui post (devine inutil).
Mai departe continuam cu alte “conditii” puse ca exemplu pentru a ilustra experimentul.
2. Sa nu aiba mustata
Daca mustata partenerei precedente depasea nivelul de par facial dezvoltat de tine, exista sansa ca aceasta relatie sa nu mearga prea departe (genereaza confuzii pentru prieteni si familie)
3. Sa nu fie psycho
Dupa cum a aflat si Mr. T acum ceva vreme, si dupa cum si-a modificat si el lista lui personala, o relatie cu o tipa cu accente psycho ar putea genera sechele serioase, sau chiar vatamari corporale in cazuri extreme.
4. Sa aiba media greutate vs inaltime in limite rezonabile:
Daca prietena precedenta a avut tendinta dea provoca o hernie de disc in urma ficarui act de tandrete (luat in brate etc.), se recomanda pentru propria sanatate evitarea unor astfel de situatii.
5. Mediul de cautare: evita internetul
Daca iti permiti sa pui deja aceasta regula esti la nivelul avansat. Deja nivelul de respect de sine a ajuns la niste valori la care eu nu mai sunt in stare sa dau sfaturi.
Atentie: la un moment dat lista va fi asa de mare incat nu o sa mai gasesti partenere capabile sa iti indeplineasca cerintele. In momentul acela iti recomand cu caldura sa revizuiesti lista incepand cu prima regula. La urma urmei nu se stie niciodata!! Daca nu ai gasit un partener pe unul din sexe, poate pe celalalt gasesti unul care sa te completeze
Bafta la cautari !!!

Cocalarii de avion

warlock — Thu, 04 Feb 2010 12:59:23 +0000

Am revenit in tara. De obicei cand calatoresc nu am parte de foarte multe evenimente speciale. Abia astept sa urc in avion, pornesc muzica si ma delectez pana la destinatie ascultand linistind si ignorand totul in jurul meu.
In weekendul asta stelele si-au batut joc de mine: mi-am pierdut mp3 player-ul si colac peste pupaza, m-au inconjurat de personaje interesante. In fata mea, imbracati in geaca D&G, cu “pantofi” Adidas: capsunarii de avion. In mod normal nu am nimic impotriva capsunarilor (ajuta foarte mult economia romaneasca). Nici impotriva cocalarilor nu prea am multe, deoarece uneori am si eu porniri de cocalar (despre asta o sa povestesc alta data). Pe mine astfel de personaje ma distreaza. In primul rand erau ca niste maimute lasate libere prin avion. Orice buton, orice clapeta parea interesanta de tras, de apasat, de facut orice actiune fizica si metafizica asupra ei.
In primul rand au pus mana pe un ziar. Ziarul era in franceza (eu il vedeam din spate). L-au tinut in mana vreo 20 de secunde, s-au holbat atent la el dupa care l-au pus jos:
“Bah frate eu nu inteleg nimic ce scrie aicea!!”
Apoi am mai stat un pic si au inceput sa se joce la butoanele de sus. La un moment dat au observat clapeta de deschidere a compartimentului de deasupra.
“Mah … oare ce o face asta??!!”
“Io zic ca deschide ceva!!”
“Hai la pariu!!”
Zis si facut. S-a intins instant spre clapeta si a tras de ea. Surpriza, s-a deschis compartimentul de sus. Stewardesa a trecut pe acolo, le-a zambit usor si a inchis compartimentul la loc.
Pe parcursul calatoriei au mai deschis telefoanele mobile, au comandat beri, au ras si s-au simtit bine. Pe mine mai mult ma amuzau chestiile astea. In schimb starea mea joviala avea sa se transforme in nervi. La coltul opus, adica in spatele meu, era o “Doamna”. Dar ce doamna!! Orice gest al celor din fata mea ii starnea indignare. De fiecare data cand se intampla ceva, isi exprima indignarea cu voce tare, astfel incat sa fie auzita. Nu ii convenea nimic. Subiectele comentariilor ei erau de toate formele:
“Ce conditii sunt in avionul asta, mai bine merg pe jos!!” - mai bine mergeai, ne scuteai pe toti de o durere de cap.
“Uite ce mancare ne dau astia, numai rebuturi!!” - aici m-a lovit pentru ca mie imi place mancarea de avion.
“Uita-te la astia din fata, lasa pe oricine in avion in zilele astea” - eu ma uit in spatele meu si imi dau seama ca are dreptate, chiar lasa pe oricine in avioane in zilele astea.
“Uita-te la ala, a pornit telefonul, si acuma o sa zica ca nu stia ca nu are voie!!” - lasa tanti ca nu se prabuseste avionul acuma, si daca se prabuseste, scapa lumea de tine.
Langa ea era un nene care mai mult tacea si o aproba tacut, fara sa scoata un cuvant(bietul om). Cei din fata la un moment dat s-au simtit si nu au mai facut nici un zgomot. Singura voce care se mai auzea era a lu’ tanti care ma scotea din sarite. Momentul culminant a fost cand ne-am apropiat de Timisoara, si se vedea orasul sub noi. Deja era anuntat faptul ca suntem pe cale sa aterizam, dar tanti a tinut sa impartaseasca nelamuririle ei.
“Dar ce o fi acolo jos??!! Pare a fi un oras!! Chiar oras sa fie??!! Chiar e Timisoara?!! Se vad si blocuri!! Probabil e Timisoara!! Si uite si furnale, oare de ce polueaza atata??!!”
Gata, eu cautam ceva in jurul meu sa ii dau in cap, un obiect contondent ceva, un sucitor, o tigaie ceva (mental note: tre’ sa-mi cumpar tigaie). N-am gasit. De cand cu teroristii astia, nu mai poti sa aduci nimic util pe avion. Bulangiul asta de Bin Laden a stricat distractia pentru toata lumea. Data viitoare sa tin mine sa imi impachetez o tigaie in geanta de laptop, special pentru astfel de “doamne”.

Small talk

warlock — Wed, 27 Jan 2010 10:04:06 +0000

E frig. E groaznic de frig pe aici. Ca viteazul, la plecarea din Rromanica, am refuzat sa imi iau fularul. Dintr-o data sunt cuprins de remuscari pentru alegerea facuta. Din fericire locul unde lucrez este chiar peste drum de hotel, asa ca nu trebuie sa inghet mult. Nu trebuie sa stau in frig decat pana se aduna grupul sa ne apucam de treaba.
In grupul de lucru de aici sunt:
- 1 american;
- 2 finlandezi;
- 4 coreeni;
- 4 francezi;
- 1 pulete - adica io;
Dimineata avem micul dejun la hotel, moment in care ma strang cu americanul si cu finlandezii. Tipii sunt de treaba dar eu urasc momentele astea. De fiecare data cand ne strangem sa facem asa numitul “small talk”. Urasc chestia aia. Nu am fost niciodata bun la “small talk”. Despre ce pana mea sa vorbesc cu ei??!! Despre vreme??!! E frig!! Singurul lucru mai interesant de zis a fost ca in Finlanda sunt -30 grade, si in San Diego a plouat mult. Despre politica??!! Doamne fere, poate avem opinii in contradictoriu si ajungem sa dam cu scaunele unul in altul. Si asa ajungem la momente in care tacerea e asurzitoare. Stam, ne uitam unii la altii si nu spune nimeni nimic. In mod normal eu fiind individul galagios de regula din orice grup, as incepe sa povestesc ceva. Problema e ca ma agit de unul singur iar ei se uita la mine cu un zambet fals mimand cate un “Aha … hmmmm … yeap”. Parca nu au nici un fel de opinie despre nimic. Daca ai abordat un subiect dupa reactie nu ai cum sa iti dai seama daca sunt pro, contra sau jigniti.
Cel mai bine ma inteleg cu coreenii. Cred ca pentru mine ca roman, mi-a fost intotdeauna mult mai usor sa interactionez cu asiaticii. Fata lor chiar mimeaza cate ceva in momentul in care vorbesti cu ei, iar de regula sunt indivizi destul de deschisi. Singura problema e ca ajungi sa ai ochii alungiti datorita faptului ca te scremi sa intelegi ce spun. Dar nu e problema, asa te integrezi mai usor in grup.
Cu francezii evit de regula interactiunea. Ei au agenda lor personala cu problemele lor, si nu prea au chef de impartasit sentimentalisme.
Lucram la sediul unei firme frantuzesti care s-a ocupat sa ne ajute si cu cazarea. Tipii care s-au ocupat efectiv de organizare au fost foarte politicosi. Avem niste mici deserturi extraordinare aici in sala. Din cand in cad mai fac cate un drum la masa cu delicatese sa ma furisez cate un fursec. Apoi ma uit la burta mea care a crescut simtitor. Ma simt dintr-o data vinovat. Ma intristez. Bag fursecul in gura, si dintr-o data ma simt mai bine. Poate mai ramane un pic sentimentul de vinovatie, dar dupa 3 fursecuri ma obisnuiesc si cu ala.
Cand am ajuns in prima zi aici, ne-au dat un badge de securitate si ne-au bagat in sala in care trebuie sa lucram. Cel care s-a ocupat cu organizarea ne-a rugat un lucru: sa nu iesim prea mult pe coridor. Se pare ca prezenta persoanelor straine provoaca emotii celor care lucreaza in cladire si ii face sa se simta deranjati. Eu daca vad pe cineva nou la lucru ma uit ca la lup, sa imi dau seama cine e si ce face. Aici nici macar nu ii intereseaza. Important pentru ei este faptul ca persoana e straina si le invadeaza spatiul privat. Asa ca in mod politicos am fost invitati sa circulam pe un coridor auxiliar salii de lucru care e pustiu.
In mod normal ziua de lucru tine pana la ora 6, dar de fapt se lungeste pana la 7. Probabil s-ar sta si mai mult daca la ora 6:20, francezii din birou nu s-ar ridica in picioare, postandu-se la usa, si asteptand politicos sa ne ridicam si sa plecam ca sa inchida sala. Cand spun ca asteapta politicos, vreau sa spun faptul ca se uita la noi ca la urs pana ne ridicam. Pana la 7 ne adunam cu totii si se pleaca. Adevarul e nici eu nu prea am chef sa stau pana la ore tarziu pe aici.
Din fericire seara ies la plimbare, asa ca nu trebuie sa ma chinui sa gasesc subiecte de discutie cu cei de pe aici, pentru ca ma intalnesc cu romani si avem ce discuta.
Abia astept sa se termine saptamana asta.

Paris

warlock — Sun, 24 Jan 2010 20:25:23 +0000

Am ajuns in Franta. Sunt in detasare la Paris saptamana asta, la o conferinta. Tocmai am intrat in camera. Am mers in total vreo 4 ore cu avionul si o ora jumatate cu taxiul. E infernal traficul aici si ca sa il citez pe sofer:
“Paris c’est le bordel”
Nu sunt mare specialist in franceza dar fraza asta nu e chiar asa de greu de tradus. Pe drum pe langa traficul interminabil am vazut un lucru care m-a bagat in confuzie. Din cand in cand pe autostrada aparea un semn de circulatie de atentionare cu o masina care era in flacari. A trecut ceva vreme de cand m-am uitat pe codul rutier dar nu imi amintesc de semnul respectiv. Avand in vedere ca in Paris incendierea masinilor e sport foarte practicat, intr-un fel semnul respectiv nu ma surprindea.
Surpriza cea mai mare totusi am avut-o in aeroport. Am aterizat la Charles de Gaulle. Am mai fost pe aici, dar niciodata nu am aterizat in partea terminalului in care am aterizat acuma. Dupa ce am iesit din avion am intrat printr-o serie de tuburi ce imi aminteau foarte mult de serialul de desene “The Jetsons”. Ma asteptam din clipa in clipa sa fiu supt intr-un tub si sa ajung instant in alta parte a aeroportului. Prin tub se misca o banda rulanta care din cand in cand urca sau cobora un nivel. Geanta pe care o caram era infernal de grea (trebuia sa car doua laptop-uri pentru conferinta asta) si imi tot pierdeam echilibrul. Din fericire cand am ajuns la destinatie am primit valiza stricata asa ca am revenit rapid cu picioarele pe pamant, la realitatile aeroportului.
Acuma sunt in camera de hotel si ma pregatesc emotional pentru ziua de maine. Am sentimentul ca o sa fie o saptamana foarte incarcata
In continuare atasez cateva poze cu tuburile (desi par a fi scari rulante nu sunt - sunt benzi de cauciuc care se curbeaza la trecerile de nivel):

Auchan

warlock — Sun, 17 Jan 2010 17:32:45 +0000

Avem Auchan in Timisoara!!! Uraaa!!! Bine, vestea e mai veche, dar eu abia acuma am gasit timp sa imi scriu impresiile despre asta.
Am devenit un adevarat oras!! Am plecat in vacanta cu fratele meu si prietena lui si plimbandu-ne prin centrul orasului Tg. Jiu m-au intrebat:
“Mall nu este pe aici?”
Raspunsul meu le-a provocat tristete! Se vedea in ochii lor ca monumentele lui Brancusi si centrul orasului frumos decorat erau inutile fara un Mall. Prin urmare cred ca definitia orasului a devenit echivalenta cu existenta unui Mall prin prisma unor persoane. In fine, am divagat. Revin la interesul meu principal: Auchan. De fapt asta era punctul central care era de interes pentru sotia mea. Am luptat eroic si am rezistat tentatiei de a face o vizita Auchan-ului din prima zi. Stiam ce urma sa ma astepte: aglomeratie, inghesuiala, bataie pe produse. Am trecut totusi pe acolo pe la cateva zile dupa deschidere. M-a incantat la nebunie parcarea subterana. Din pacate lucrurile au devenit confuze cand mi-am dat seama ca soferii acestui iubit oras nu stiu semnificatia de sens unic, si nu concep existenta semnelor de circulatie in interiorul unei parcari. Lucrurile au devenit haotice: claxoane, circulat pe interzis, cu alte cuvinte, debandata completa. Din fericire in prima zi cand am vizitat locul am fost inspirat si am parcat aproape de iesire. Mai bine merg pe jos un pic decat sa fac ture cu masina pana gasesc un loc de parcare.
Si apoi am intrat in Auchan. O adevarata desfatare. Am avut acelasi feeling ca in Auchanul care l-am vizitat in Franta acum 4 ani. Pe vremea aia cautam ca bezmetecul sa cumpar o lingurita ca sa am cu ce manca un iaurt, si cum nu stiam cum se zice la lingurita pe franceza un singur cuvant imi zbura prin cap: lingurition, lingurition. Dar odata cu sentimentul acela de neputinta mi-am amintit si de frumosul sentiment care l-am avut cand mi-am luat, tot din Franta de la Auchan, prima mea geaca de piele. Eram si eu in sfarsit smecher, cu “giak di pieli, shi pumei” (prietenii stiu de ce).
Acuma, la fel ca si atunci, in timp ce ma holbam nehotarat pe rafturile pline de produse iar oamenii treceau pe langa mine si se imbranceau, ma incerca acelasi sentiment. Un sentiment puternic, care ma indemna sa iau cosul si sa il dau in capul primului cumparator care se impinge in mine. In timp ce nevasta-mea alerga sprintena printre rafturi alegand produsele si aruncandu-le in cos, eu eram in garda permanenta pregatit sa ma apar de hoardele navalitoare de entuziasti. Lupte adevarate se duceau la raionul de fructe unde ocazional cate un cantar ceda asaltului si ramanea fara hartie pentru tiparirea pretului. Atunci lucrurile degradau total. Cei care nu stiau cauza defectiunii se impingeau tot mai tare sa demonstreze ce de fapt cantarul merge. De fapt in opinia gloatei sigur cei ce stau primii la coada trag de timp si gresesc ceva elementar la cantarirea produselor. Intre timp la celelalte cantare lupta devenea si mai acerba.
Totusi am vazut si imbunatatiri in servicii. Trebuie sa recunosc ca am fost cu adevarat impresionat in momentul in care am ajuns la raionul de electronice. Tanara domnisoara responsabila cu clientii isi dorea din tot sufletul sa ma ajute sa imi aleg o placa de retea wireless. Incercam sa ii explic ca nu am nevoie de ajutor dar aparent figura mea indica ca habar n-am ce caut asa ca am lasat-o pe domnisoara sa imi spuna ce putere are antena de la placa respectiva. Dupa ce ma holbasem fara succes 10 minute la cutie fara sa gasesc masura respectiva urma sa fie interesant modul dansei de abordare a problemei. Domnisoara a inceput sa imi explice ca placa merge pe Win XP, pe Vista, ca functioneaza pe USB, mai precis imi recitea ce scria pe ambalaj. La figura care o aveam eu e posibil sa fi intuit ca nu stiu sa citesc, dar nu s-a uitat la mine cu mila, ci cu intelegere. Trebuie sa recunosc ca m-am amuzat un pic prinvind-o cum se chinuie sa imi gaseasca informatia de care aveam nevoie, dar am apreciat mult faptul ca se straduia cu adevarat.
Cand a venit momentul sa iesim sa platim la casa desi vocea din magazin se chinuia cu disperare sa ne informeze ca nu este coada la casele de pe mijloc, la casele aflate la extremele magazinului era coada si razboi. Noi am avut o singura persoana in fata noastra.
M-a impresionat faptul ca au inceput comerciantii sa fie mai amabili si mai dornici sa ajute cumparatorul. E un pas in directia buna. Acuma mai ramane sa mai lucram la mentalitatea cumparatorilor.

Romantismul de sarbatori

warlock — Sun, 10 Jan 2010 22:06:20 +0000

Am petrecut Revelionul in Brasov. M-am distrat de minune in seara de Revelion, dar am avut o serie de mici aventuri cat am fost acolo din care pe moment am sa povestesc doar una.
Am fost la un prieten (Mihai) care e de acolo si lucreaza in Germania in momentul acesta. Am ajuns acolo impreuna cu sotia si inca doua prietene si ne-am hotarat sa mergem in oras sa bem ceva. Avand in vedere ca eu eram soferul desemnat nu m-am atins de alcoale si i-am lasat pe restul sa se faca praf. Dupa ce am iesit din bar, pe la 12 noaptea Mihai ne propunem sa facem o plimbare romantica cu masina seara.
Am urcat in masina, eu sofer, sotia langa mine si Mihai cu cele doua fete in spate. M-a ghidat pe strazi frumos pana am ajus pe langa un parculet. Afara era un ger de crapau pietrele si o gheata ca abia te tineai pe picioare.
Mihai m-a ghidat frumos pe un drum care mergea prin parc, undeva pe versantul muntelui. Am mers cu masina usor si am inceput sa urcam. Era o priveliste superba. Zidul Brasovului se vedea foarte frumos din masina de pe straduta pe care urcam, deoarece eram un pic la inaltime, iar zidul era foarte bine luminat. La un moment dat ajung la o rascruce in drum in care un drum ducea mai sus pe versantul muntelui, iar celalalt duce jos pe langa zidul Brasovului asa ca am cerut lamuriri la ghidul nostru, care vrajea fetele pe bancheta din spate cu povestiri despre arhitectura orasului:
“Mihai, in ce directie??!!”
“Esti nebun, nu vezi ca in jos sunt trepte, tine-o tot inainte in sus!!”
Am continuat drumul pe panta muntelui. Pe dreapta aveam vale abrupta si se vedea superb zidul luminat, iar pe stanga aveam versantul muntelui. Am continuat sa conduc vreo 5 minute mergand usor, deoarece pe jos era plin de gheata. La un moment dat incepusem sa am ceva emotii, tinand cont ca aleea se facea tot mai ingusta, iar pe partea stanga erau tot mai multe banci. Nu am zis nimic, doar Mihai isi cunoaste orasul.
La un moment dat, brava noastra gazda isi dezlipeste ochii de pe fete si se uita la drum, si ma intreba:
“Auzi, dar noi ce cautam pe alea pietonala ??!!”
Am inghetat cu totii. Drumul ducea tot mai sus, iar loc de intoarcere nu era deloc. In plus fugeau rotile la masina ca pe patinoar. Prea multe optiuni nu aveam, asa ca am continuat sa merg in sus cu injuraturile de rigoare in speranta ca voi gasi un loc de intoarcere.
La un moment dat am ajuns la un zid de caramida vechi cu o arcada prin el. In spatele zidului insa nu vedeam mare lucru, asa ca l-am trimis pe Mihai sa investigheze, doar el ne-a bagat in situatia respectiva.
A iesit baiatul din masina si a disparut dupa zid. S-a intors dupa un minut sa ne comunice descoperirea:
“Mah, sunt doi intr-o masina aici dupa zid … si-o trag !!! Dar au zis ca se poate intoarce !!”
Am incremenit. Aparent bravul nostru Mihai, a vazut masina dupa zid, un Audi cu geamuri fumurii, in care nu era nimeni pe bancheta din fata, dar era ceva activitate pe bancheta din spate. A batut frumos la usa, si cei doi probabil crezand ca e politia au deschis usa:
“Nu va suparati, se poate intoarce masina aici??!!”
Ce puteau sa raspunda tinerii, se poate, normal ca se poate. Asa ca ghidat de Mihai m-am invartit cu masina in jurul fericitului cuplu, care probabil se simteau ca pe scena de la Teatrul National cand eu ma invarteam in jurul masinii lor cu farurile directionate direct spre patul lor conjugal. Imi imaginez ca totusi acest brusc aflux de atentie nu i-a incantat chiar asa de tare cat ne-am imaginat noi, si pana la urma am reusit sa intoarcem si sa iesim la liman.
Va las cu un ultim sfat: daca in jurul anului nou, va bate gandul sa mergeti cu iubita prin locuri romantice cu peisaje pitoresti in care sa va aratati spiritul romantic, va recomand cu caldura sa nu raspundeti la usa cand bat tot soiul de dementi care va cer informatii despre vreme si alte bazaconii, sa nu va bata gandul sa raspundeti. Ramaneti calmi, nu intrati in panica si ignorati complet curiosii!!!

Sarbatori Fericite!!!

warlock — Mon, 21 Dec 2009 21:47:34 +0000

Tuturor celor care mai dau cate un ochi din cand in cand pe aici le urez Sarbatori Fericite, si un An Nou Fericit!!!

Sa aveti parte de tot ce e mai bun in noul an, si sa ne fie la toti mai bine!!! (As spune sa traiti bine dar deja e luata fraza asta si nu vreau sa imi bata SPP-ul la usa)

Politica

warlock — Wed, 16 Dec 2009 22:36:13 +0000

Iubesc campaniile electorale. In acelasi timp le urasc cu tot sufletul. Dar daca faci doi pasi inapoi, te poti amuza copios. Unul dintre citatele mele mele preferate este:
“Politicienii sunt ca scutecele: trebuie schimbati des si din aceleasi motive”
Primul lucru extrem de amuzant in campaniile electorale sunt: promisiunile… evident!!
La cantitatea de emanatii politice care se transmit in Romania, sunt uimit ca inca nu am sarit in aer. Dar probabil ca un mogul destept a vandut dreptul de productie al gazului metan si ingrasamintelor de la noi din tara intregii Europe. Hai sa fim sinceri, la cat balegar se lanseaza la noi in campaniile electorale am tine pamanturile Europei fertile 3 ani de acum inainte. Problema insa cu acest tip de ingrasamant e ca trebuie recoltat, sau cu alte cuvinte adunat si manevrat cu lopata.
Daca stau bine sa ma gandesc jocul politic romanesc seamana foarte mult cu jocul de baseball, in care canditatii sunt fie cel ce arunca, fie cei care lovesc mingea, iar restul personajelor de pe teren sunt poporul. Sa va explic cum:
Candidatul 1 pregateste o bila frumoasa de rahat (va rog sa scuzati limbajul). O modeleaza frumos in mana si se pregateste sa o arunce.
Candidatul 2 sta pregatit in garda cu o bata in mana, gata sa loveasca orice bila vine spre el.
In momentul in care Candidatul 1 arunca cu bila, se poate intampla unul din 2 lucruri:
1. Candidatul 2 rateaza sa loveasca bila. Efectul: Candidatul 2 se umple de rahat. E un moment tragic si nefericit pentru el. O sa zambeasca frumos de sub maldarul urat mirositor, dar e constient ca nu e a buna si trebuie sa isi duca echipamentul la spalat pana nu fuge toata lumea de langa el din cauza mirosului, dar totusi o sa se comporte de parca nimic nu s-a intamplat.
2. Candidatul 2 loveste bila, dar din cauza consistentei slabe a bilei, aceasta se sparge si improasca pe toata lumea. Cu totii privim descumpaniti si incercam sa ne dam seama ce se intampla si de ce este toata lumea acoperita de rahat. Si candidatii si poporul.
In momentul acesta, suntem toti acoperiti de rahat si ne uitam acuzator la ambii candidati.
Cine e de vina, cel care a facut bila si a aruncat-o sau cel care a lovit-o si a improscat pe toata lumea. Si de aici incepe politica. Nu o sa votam pe cineva care este curat ci pe cel care ni se pare noua ca are cea mai mica vina. Poate votam cu Candidatul 1 care nu a facut decat sa arunce cu bila si e dreptul lui evident sa faca asta. Sau poate votam Candidatul 2 care nici el nu e foarte vinovat, doar nu a facut decat sa se apere impotriva atacului miselesc al oponentului.
Si asa ajungem noi sa votam cu cei care ni se par noua ca au un miros mai putin deranjant. Si aici totul tine de perceptia individuala si de ce arome ne plac/displac mai mult.
Dragii mei, sa nu va amagiti… politica miroase si va mirosi intotdeauna urat. Asa ca puneti mana de-i bagati pe politicieni la mititica, unde o sa se invete frumos sa nu mai scape sapunul din mana, ca se lasa cu dureri de spate. Atunci poate o sa avem si noi politicieni curati si aranjati.

Amintiri din traumele copilariei - PTP

warlock — Sun, 13 Dec 2009 14:33:45 +0000

Mai stiti de la ce vine PTP??!! Sincer eu nu imi amintesc decat prescurtarile pe care le dadeam cand eram in clasa a VII-a la materia asta, adica: Pierderea Timpului de Pomana, Pierderea Timpului Pretios etc.
In schimb tin foarte bine minte in ce consta materia respectiva. Era o materie menita sa dezvolte talentele de barbati adevarati in tinerii acelei generatii.
Teoretic trebuia sa inveti sa tai lemn, sa dai cu ciocanul si sa te joci cu lipiciul.
Avand in vedere talentul meu nativ in a repara (a se citi distruge) chestiile de prin casa, este evident ca aceasta materie nu si-a indeplinit scopul in cazul meu. Daca stau bine sa ma gandesc, acuma imi dau seama si de ce s-a intamplat acest lucru.
Prima mea problema cand am fost elev la scoala erau evident finantele. Ca sa particip la orele de PTP trebuia sa am trusa de traforaj. Adica, un firiz, niste lite pentru el, placaj si lipici. Fetele in schimb se ocupau de cusut si alte lucruri… femeiesti.
Cand am primit pentru prima oara lista de necesitati pentru orele de PTP, mama a facut ochii mari, si cu simtul ei pragmatic evident, a inceput sa puna sub semnul intrebarii necesitatea acestori lucruri pentru a indeplini scopul orelor. Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca mama mea s-ar integra perfect printre unii manageri pe care i-am intalnit la inceputul si in decursul carierei mele, manageri care pun sub semnul intrebarii necesitatea unor lucruri excesiv de scumpe pentru a putea lucra, cum ar fi mouse si tastatura. Dar divaghez totusi. Cu diplomatia ei evidenta, mama mi-a pus aceiasi intrebare dezarmanta pe care mi-o pune intotdeauna:
“Da’ la ce-ti trebuie toate astea??!!”
Replica cu “Asa a zis doamna!!” nu a convins-o niciodata pe mama pe deplin, asa ca am trecut pe ofensiva cu o replica mai agresiva:
“Pai si ce vrei sa fac la orele alea??!!”
“Ceilalti copii ce fac?”
“Pai fetele fac macrame, si baietii fac lucruri cu setul de traforaj!!”
“Pai de ce nu ai zis asa scumpule!! Vezi ca la mine in sertar, am o andrea suplimentara si un ghem de macrame, hai ca te invat eu de la dai fum la fetele de la tine din clasa!!!”
WTF??!! Ei bine mama fiind o avida in arta de crosetat si facut macrameuri cu tot felul de modele, mi-a dat niste lectii excelente in arta andrelelor. Cred ca nu mai e nevoie sa intru in detalii. Un semestru intreg am facut macrame, spre rusinea mea, delectarea baietilor, si disperarea combinata cu gelozie a fetelor (eram totusi bun la asta).
Ce mi-au auzit urechile pe perioada aia numai eu stiu … dar din fericire nu imi mai amintesc, pentru ca am incercat cat de mult am putut sa imi reprim acele amintiri.
Din fericire totul a incetat in semestrul doi, cand printr-o tactica subversiva, am mers la tata si m-am “laudat” cu “opera” pe care am luat nota 10 la PTP. S-a prins si el ca ceva nu era in regula asa ca m-a rezolvat repede cu un set de traforaj. Din pacate se pare ca aveam prea putina experienta cu placajul, comparativ cu macrame-ul, si nu am mai luat note asa de bune. Ce pacat … macar daca o tineam inainte cu impletitul poate ajungeam si eu designer vestimentar, cu o carca de bani … pe de alta parte cine stie cum ar fi decurs viata mea amoroasa in conditiile alea si spre ce preferinte sexuale ar fi trebuit sa ma re-orientez. Asa ca, e muuuult mai bine ca m-am lasat din timp!!!